Doar noi si marea..

O ţinea de mână, o privea în ochi.

Îl mira într-un fel atâta inocenţă, puritate şi gingăşie într-un singur suflet. I se simţea devotat, simţea că îi aparţine total, i se dedicase ca unui cult.

Vedea în ea icoana fericirii.O privea absent.

Se simţea împlinit de simplul fapt că o avea lângă el.

Asta era tot ce îi trebuia pentru a fi el, pentru a fi un întreg. Urmărea vântul ce se juca bucuros cu părul ei, cu rochiţa vaporoasă de vară.

- Rochia asta a ta îmi aminteşte de mare.

În loc de răspuns, ea îi zâmbi.

- Îmi e dor de mare... Aş vrea să fugim într-o zi. Să ne luăm de mână, să ne urcăm într-un tren şi să fugim la mare. Ar fi aşa frumos...

Ea îl privi mirată, se opri în loc pentru a medita asupra ceea ce auzise.

- Poate că...

- Ce e? S-a întâmplat ceva, de ce te-ai oprit?

- Poate că azi ar fi o zi bună!

- O zi bună pentru ce? Despre ce tot vorbeşti? O fixa atent cu privirea, căutând o explicaţie în ochii ei mari. Dintr-o dată înţelese.

- Doar nu vorbeşti serios?

- Dar de ce nu? De ce într-o zi? De ce nu azi? De ce e mereu cândva şi niciodată azi? Nu toate visele sunt menite să rămână atât, vise. Oare nu am devenii roboţi dacă nu am urma măcar o parte din ele? Oare nu de asta visăm? Spunem că trăim ca să fim fericiţi şi totuşi fugim de fericire în fiecare zi. În fiecare zi când ne reprimăm pornirile, când ne ascundem sentimentele, când respectăm reguli, când nu ne urmăm visele, când nu zâmbim vieţii. De ce să nu vorbesc serios? De ce nu azi?

Era uluit de izbugnirea asta pe care nu o prevăzuse. Îşi dădea seama câtă dreptate avea ea. De ce doar să viseze, de ce să nu trăiască?În privirea lui se citea entuziasm, se citea speranţă, se citea fericire.

- Doar noi doi, nisipul şi marea...

- Şi soarele, şi vântul.

- Noi şi iubirea.